„Nu mai esti barbatul de care m-am indragostit!”
Multe dintre noi le reprosam partenerilor ca nu mai sunt cum au fost.
Ne incapatanam sa traim in trecut si sa facem mereu comparatie intre” iubitul” de atunci si „sotul” de acum.
Fluturii din stomac, bataile inimii, gelozia puerila si fara sens, nerabdarea de dinaintea intalnirii mult asteptate, bucuria si emotia regasirii, pasionalele sarutari ... Acum nu sunt decat vagi amintiri.
Flori oferite numai la aniversari, orele odata petrecute imbratisati s-au transformat in discutii despre bani, pasiunea s-a transformat in banalitate, el s-a transformat din iubit in sot.
Imi lipsesc discutiile ce le aveam pana tarziu in noapte despre viitor, vorbele dragastoase soptite pasional la ureche, acel „Te iubesc!”spus din inima si cu toata dragostea.
Sunt nemultumita si vreau sa fie iar cum a fost odata...
Numaram cu nerabdare orele si minutele pana cand aveam sa-l vad. O zi departe de el mi se parea de neconceput. In bratele lui ma simteam ocrotita si simteam ca nimic pe lumea asta nu-mi poate face rau si tot in bratele lui gaseam alinare si mangaiere. Parfumul lui...
Ma asculta si ma intelegea, vorbeam cate-n luna si-n stele, iar plictiseala sau monotonia niciodata nu le-am cunoscut.
Plimbarile lungi prin parc, juramintele de dragoste...
Totul avea un sens, toate aveau un rost, ma simteam implinita, iubita. Lumina lunii o vedeam cu alti ochi.
Anii aceia mi-au ramas intipariti in inima si amintirea lor nu ma lasa sa trec mai departe prin viata ca gasca prin apa.
Acum suntem obositi, plictisiti, nervosi si pusi pe cearta, iar spontaneitatea a disparut. Simt ca fac parte dintr-o farsa groteasca a vietii. Am nevoie de el, il iubesc si il doresc... Si totusi ne respingem si petrecem foarte putin timp impreuna. Il vreau aproape de mine si de sufletul meu si totusi ma bucur cand pleaca.
Contradictiile astea nu fac bine relatiei noastre si sunt constienta de asta.
Raceala si monotonia acapareaza tot mai mult teren.
Ne instrainam si gesturile de tandrete parca sunt false.
Parca nu ne mai cunoastem. Nici nu incercam sa mai simtim ceva.
Vorbe nespuse, suspine si lacrimi, tacere...
Ne-am schimbat. Nu mai suntem iubiti. Acum suntem colegi de apartament si parteneri.
Si ploaia asta care nu se mai opreste parca imi alimenteaza tristetea si ma indeamna tot mai mult sa ma refugiez in amintiri.
Visez cu ochii deschisi la vremuri demult trecute, la marea mea iubire si la omul drag sufletului meu si refuz sa revin la realitate.
Imi imaginez scenarii imposibile in care el vine si cu un sarut imi alunga umbra tristetii si ma strange in brate, iar eu ma voi lasa cuprinsa de acel fior greu de descris, dar atat de placut .

- Mami, a venit tatiiiiii!! Tati, ce mi-ai adus? Am luat bulina rosie si mami a pus-o la perdea! Si am fost la leagan ! Am mancat tot, sa stii! Mi-ai cumparat ceva bun, ca am fost cuminte?!
Revin cu picioarele pe pamant si-mi sterg la repezeala lacrimile. Oare se vede ca am plans?
- Ai plans? S-a intamplat ceva?Te simti rau?
- N-am nimic. Ma doare capul.
Vreau sa nu-mi mai dea drumul din brate, sa uit de toate, sa-i pot spune tot ce ma roade...